E cald, mult prea cald, infernal de cald! Mult prea cald ca să ies la plimbare, ca să lucrez, prea cald si ca sa mă cert cu proprietara şi să mă apuc să povestesc despre asta. Se poate spune că am o stare proastă... Asta mă face să mă gândesc la opusul situaţiei, adică la o stare de bine. Motiv pentru care îmi revine în minte un episod recent petrecut, oarecum asociat cu starea de bine şi cu modul de obţinere a acesteia. Asocierea de idei e puţin evazivă, ştiu, dar v-aş povesti totuşi despre asta, că n-am mai povestit de mult…
Eram la supermarket şi stăteam la o coadă de dimensiuni comuniste. Era tot ca acum, căldură mare, zăpuşeală şi totul părea să se întâmple mai încet, în ralenti. La casă, timpul se oprise probabil de-a binelea sau poate era doar un client cu bonuri de masă necompletate. Oricum, eu trecusem la modul plictiseală cruntă, în care fie mă apuc să observ oamenii din jur, fie visez cu ochii deschişi la 1000 de locuri în care aş prefera să fiu în momentul respectiv. De data asta, observ oameni. Mai exact, îi ascult şi în curând regret că nu port o pereche de ochelari de soare din spatele cărora să îi pot analiza nestânjenită, aşa cum fac cu conversaţiile lor.
În spatele meu sunt trei puştani, doi băieți şi o fată. Pe ei îi ghicesc slăbuţi, plini de coşuri, reclame ambulante la Clearasil, cu atitudine de cocoş pe gard. Găinuşa (tipa) nu spune mare lucru. Se mulţumeşte să îi răsplătească pe cei doi, care se întrec în povestiri fantastice ca să o impresioneze, cu exclamaţii de genul "Marfă" şi "Super tare". Băieţii povestesc ce bine s-au simţit (de unde asocierea mea cu starea de bine) la un chef de săptămâna trecuta. Unul se laudă că a fumat Spice şi a băut bere până a vomitat. Apoi, a luat-o de la capăt şi a ţinut-o tot aşa până dimineaţa. Asta e "Marfă". Dar celălalt plusează şi povesteşte că el e fan marijuana. Nu se compară cu prostiile astea amestecate de la magazinele de vise. Adevăraţii asta fumează. Zice că te face fericit, te face să uiţi de toate grijile, să simţi că trăieşti, nu glumă. Tipa e de acord, îl răsplăteşte pe viteaz cu calificativul "Super tare". A încercat şi ea şi prin clasa a IX-a. Avantaj la puncte pentru pustiul Nr. 2. Sincere regrete pentru puştiul Nr. 1. Eu una, nu mai rezist. Trebuie să îi văd. Mă prefac subit interesată de raftul de rechizite din spatele meu şi furişez o privire curioasă spre acest triunghi amoros juvenil. Despre ei am avut dreptate, în special în privinţa coşurilor. Cât despre trofeul pentru care se duelează în experienţe halucinogene... sunt obligată să presupun să este de o frumuseţe interioară nemaivăzută. Poate e nevoie de câteva fumuri ca să înţelegi genul ei de farmec. Ştiu, sunt răutăcioasă. E parţial de la îmbătrânit, parţial de la căldură. Oricum, mă bucur că pe vremea mea, maică, era suficient să fumezi ţigări obişnuite ca să fii cool.
Gata, aici am terminat. Coada a înaintat doar cu vreo 2 metri. Deci ciulesc urechile şi reperez alte personaje. În faţa mea sunt două doamne de vârsta a treia (aşa vreau să se refere şi la mine oamenii peste 30 de ani). Interesant. Şi ele vorbesc despre starea de bine care îmi lipseşte mie acum. Şi ele sunt la întrecere. Se întrec în enumerarea suferinţelor, de la dureri reumatice la dezamăgirea pe care le-o provoacă atitudinea tinerilor din ziua de astăzi. Şi asta, presupun, fără să fi auzit conversaţia pe care tocmai v-am povestit-o. Când epuizează suferinţele proprii, încep să le înşire pe cele ale soţilor. Din câte înţeleg, ei sunt bătrâni, bolnavi şi cu toane, cam enervanţi. Dar tot e bine că mai trăiesc, pentru că Angheleasca a rămas singură cuc după ce a murit bărbasu şi din 3 copiii pe care i-a crescut, nu-i deschide nimeni uşa cu lunile. Asta mi se pare chiar trist. Sincer şi mie îmi e frică de singurătate... Nici bătrâneţea cu droaia ei de suferinţe nu e o perspectivă frumoasă. Doamnele îşi continuă discuţia cu informaţii de actualitate din cartier, mai puţin importante pentru meditaţia mea despre starea de bine. Deşi presupun că şi bârfa e un mijloc de a-ţi distrage atenţia de la lucrurile urâte din viaţă. Din câte înţeleg de aici, văitatul ţine loc de analgezic, mai ales când auzi că şi pe alţii îi dor multe. Se menţionează şi nişte ceaiuri, nemaipomenit de bune pentru piatră la rinichi.
Din cele două conversaţii reţin cam atât. Tinerii au probleme: multe, reale sau imaginare. De astea încă îmi aduc minte, sună familiar. Nu demult credeam că se sfârşeşte lumea pentru că nu sunt înţeleasă. Nouă pentru mine e metoda lor de relaxare. La mine, unele probleme din adolescenţă au trecut de la sine, iar altele s-au preschimbat odată cu mine şi s-au încadrat frumuşel în rândul problemelor de om relativ adult. Cert e că nu le-am afumat ca să dispară. Evident şi bătrânii au probleme. Multe, reale sau imaginare, dar partea proastă e că nu mai au o viaţă în faţă ca să le rezolve. Nici energia din tinereţe, iar de multe ori, le lipsesc mijloacele financiare care să le permită să îşi trăiască ultimii ani în linişte. Nu sunt deloc impresionată de remediile cu ajutorul cărora combat neajunsurile vârstei şi ale vieţii în general. Văitat, bârfit şi ceaiuri, nu sună prea convingător. Inevitabil, mă gândesc la o schimbare de roluri. Tinerilor nu le-ar strica mai multă comunicare, fie ea şi sub formă de bârfă şi văitat. Oricum, în timp, vor afla că problemele lor din adolescenţă sunt mai puţin grave decât par. Ceaiurile sunt opţionale... Dar oare cum ar părea bătrâneţea cu puţin ajutor etnobotanic? Se ştie că marijuana are şi utilizări medicinale, atenuează durerile şi chiar se discută legalizarea consumului ei în cazul pacienţilor în faze terminale ale unor boli grave. Iar bătrâneţea e şi ea un fel de boală, una certă, de care nu te fereşte niciun vaccin. Dacă i-ar putea face mai optimişti, dacă i-ar scuti de durerile specifice vârstei, cred că drogurile uşoare ar trebui să li se ofere compensat, la farmacie. Se ştie că au efecte adverse, dar să fim sinceri, ei au mai puţin de pierdut. Nu poţi fi concediat de la pensie pentru că erai prea vesel în timpul zilei. Cu unele excepţii remarcabile, la 70 de ani, oamenii nu prea mai au proiecte personale importante (nepoţii nu intră în discuţie) pe care să le abandoneze din cauza drogurilor şi putem spera că pensionarii ar fi consumatori mai responsabili decât tinerii. Asta dacă au învăţat ceva trecând prin viaţă, dacă nu au îmbătrânit degeaba.
Pentru toate aceste motive, aş fi de acord ca la bătrâneţe să mă strige lumea Bunica Smokey:) Adolescenţa nu mi-o pot schimba, dar e ok şi aşa. În schimb, pentru bătrâneţe, am planuri mari, neconvenţionale, cam neortodoxe... Acestea fiind spuse, în gând, am ajuns la casă. Şi fac un gest pentru starea mea de bine actuală, dând uitării adolescenţa trecută şi bătrâneţea viitoare. Iau o sticlă de cola rece ca gheaţa şi o deschid grăbită, iau o înghiţitură plină de satisfacţie, de parcă ar conţine tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Ce vreţi, e căldură mare...
Eram la supermarket şi stăteam la o coadă de dimensiuni comuniste. Era tot ca acum, căldură mare, zăpuşeală şi totul părea să se întâmple mai încet, în ralenti. La casă, timpul se oprise probabil de-a binelea sau poate era doar un client cu bonuri de masă necompletate. Oricum, eu trecusem la modul plictiseală cruntă, în care fie mă apuc să observ oamenii din jur, fie visez cu ochii deschişi la 1000 de locuri în care aş prefera să fiu în momentul respectiv. De data asta, observ oameni. Mai exact, îi ascult şi în curând regret că nu port o pereche de ochelari de soare din spatele cărora să îi pot analiza nestânjenită, aşa cum fac cu conversaţiile lor.
În spatele meu sunt trei puştani, doi băieți şi o fată. Pe ei îi ghicesc slăbuţi, plini de coşuri, reclame ambulante la Clearasil, cu atitudine de cocoş pe gard. Găinuşa (tipa) nu spune mare lucru. Se mulţumeşte să îi răsplătească pe cei doi, care se întrec în povestiri fantastice ca să o impresioneze, cu exclamaţii de genul "Marfă" şi "Super tare". Băieţii povestesc ce bine s-au simţit (de unde asocierea mea cu starea de bine) la un chef de săptămâna trecuta. Unul se laudă că a fumat Spice şi a băut bere până a vomitat. Apoi, a luat-o de la capăt şi a ţinut-o tot aşa până dimineaţa. Asta e "Marfă". Dar celălalt plusează şi povesteşte că el e fan marijuana. Nu se compară cu prostiile astea amestecate de la magazinele de vise. Adevăraţii asta fumează. Zice că te face fericit, te face să uiţi de toate grijile, să simţi că trăieşti, nu glumă. Tipa e de acord, îl răsplăteşte pe viteaz cu calificativul "Super tare". A încercat şi ea şi prin clasa a IX-a. Avantaj la puncte pentru pustiul Nr. 2. Sincere regrete pentru puştiul Nr. 1. Eu una, nu mai rezist. Trebuie să îi văd. Mă prefac subit interesată de raftul de rechizite din spatele meu şi furişez o privire curioasă spre acest triunghi amoros juvenil. Despre ei am avut dreptate, în special în privinţa coşurilor. Cât despre trofeul pentru care se duelează în experienţe halucinogene... sunt obligată să presupun să este de o frumuseţe interioară nemaivăzută. Poate e nevoie de câteva fumuri ca să înţelegi genul ei de farmec. Ştiu, sunt răutăcioasă. E parţial de la îmbătrânit, parţial de la căldură. Oricum, mă bucur că pe vremea mea, maică, era suficient să fumezi ţigări obişnuite ca să fii cool.
Gata, aici am terminat. Coada a înaintat doar cu vreo 2 metri. Deci ciulesc urechile şi reperez alte personaje. În faţa mea sunt două doamne de vârsta a treia (aşa vreau să se refere şi la mine oamenii peste 30 de ani). Interesant. Şi ele vorbesc despre starea de bine care îmi lipseşte mie acum. Şi ele sunt la întrecere. Se întrec în enumerarea suferinţelor, de la dureri reumatice la dezamăgirea pe care le-o provoacă atitudinea tinerilor din ziua de astăzi. Şi asta, presupun, fără să fi auzit conversaţia pe care tocmai v-am povestit-o. Când epuizează suferinţele proprii, încep să le înşire pe cele ale soţilor. Din câte înţeleg, ei sunt bătrâni, bolnavi şi cu toane, cam enervanţi. Dar tot e bine că mai trăiesc, pentru că Angheleasca a rămas singură cuc după ce a murit bărbasu şi din 3 copiii pe care i-a crescut, nu-i deschide nimeni uşa cu lunile. Asta mi se pare chiar trist. Sincer şi mie îmi e frică de singurătate... Nici bătrâneţea cu droaia ei de suferinţe nu e o perspectivă frumoasă. Doamnele îşi continuă discuţia cu informaţii de actualitate din cartier, mai puţin importante pentru meditaţia mea despre starea de bine. Deşi presupun că şi bârfa e un mijloc de a-ţi distrage atenţia de la lucrurile urâte din viaţă. Din câte înţeleg de aici, văitatul ţine loc de analgezic, mai ales când auzi că şi pe alţii îi dor multe. Se menţionează şi nişte ceaiuri, nemaipomenit de bune pentru piatră la rinichi.
Din cele două conversaţii reţin cam atât. Tinerii au probleme: multe, reale sau imaginare. De astea încă îmi aduc minte, sună familiar. Nu demult credeam că se sfârşeşte lumea pentru că nu sunt înţeleasă. Nouă pentru mine e metoda lor de relaxare. La mine, unele probleme din adolescenţă au trecut de la sine, iar altele s-au preschimbat odată cu mine şi s-au încadrat frumuşel în rândul problemelor de om relativ adult. Cert e că nu le-am afumat ca să dispară. Evident şi bătrânii au probleme. Multe, reale sau imaginare, dar partea proastă e că nu mai au o viaţă în faţă ca să le rezolve. Nici energia din tinereţe, iar de multe ori, le lipsesc mijloacele financiare care să le permită să îşi trăiască ultimii ani în linişte. Nu sunt deloc impresionată de remediile cu ajutorul cărora combat neajunsurile vârstei şi ale vieţii în general. Văitat, bârfit şi ceaiuri, nu sună prea convingător. Inevitabil, mă gândesc la o schimbare de roluri. Tinerilor nu le-ar strica mai multă comunicare, fie ea şi sub formă de bârfă şi văitat. Oricum, în timp, vor afla că problemele lor din adolescenţă sunt mai puţin grave decât par. Ceaiurile sunt opţionale... Dar oare cum ar părea bătrâneţea cu puţin ajutor etnobotanic? Se ştie că marijuana are şi utilizări medicinale, atenuează durerile şi chiar se discută legalizarea consumului ei în cazul pacienţilor în faze terminale ale unor boli grave. Iar bătrâneţea e şi ea un fel de boală, una certă, de care nu te fereşte niciun vaccin. Dacă i-ar putea face mai optimişti, dacă i-ar scuti de durerile specifice vârstei, cred că drogurile uşoare ar trebui să li se ofere compensat, la farmacie. Se ştie că au efecte adverse, dar să fim sinceri, ei au mai puţin de pierdut. Nu poţi fi concediat de la pensie pentru că erai prea vesel în timpul zilei. Cu unele excepţii remarcabile, la 70 de ani, oamenii nu prea mai au proiecte personale importante (nepoţii nu intră în discuţie) pe care să le abandoneze din cauza drogurilor şi putem spera că pensionarii ar fi consumatori mai responsabili decât tinerii. Asta dacă au învăţat ceva trecând prin viaţă, dacă nu au îmbătrânit degeaba.
Pentru toate aceste motive, aş fi de acord ca la bătrâneţe să mă strige lumea Bunica Smokey:) Adolescenţa nu mi-o pot schimba, dar e ok şi aşa. În schimb, pentru bătrâneţe, am planuri mari, neconvenţionale, cam neortodoxe... Acestea fiind spuse, în gând, am ajuns la casă. Şi fac un gest pentru starea mea de bine actuală, dând uitării adolescenţa trecută şi bătrâneţea viitoare. Iau o sticlă de cola rece ca gheaţa şi o deschid grăbită, iau o înghiţitură plină de satisfacţie, de parcă ar conţine tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Ce vreţi, e căldură mare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu