marți, 14 februarie 2012

Valentine's Day şi dreptul la gri


Vine, se aproprie, nu mai e mult, pregătiţi-vă! Vai de mine, a sosit!!! Este ea, roşiatica şi inevitabila zi a îndrăgostiţilor... Este o zi cu totul specială, care pe lângă performanţa de a mă face să înlătur pânzele de păianjen de pe blog şi să strig ,,Alooooo, mă mai ţine minte careva?”, reuşeşte să împartă oamenii în două categorii: pro şi contra Valentine's Day. Cei care o aşteaptă cu nerăbdare şi se pregătesc intens sunt bănuiţi de ipocrizie, romantism siropos şi conformism. Cei care detestă sărbătoarea asta sunt probabil cinici, frustraţi, singuri cuc sau de modă veche. Nicicum nu-i bine, iar partea care mă enervează grav pe mine este că nu prea ai voie să fii neutru.


Primul lucru la care mă gândesc când se vorbeşte despre 14 februarie este roşu. Roşu abundent, enervant, ostentativ şi kitschos, asezonat cu I lov yu scris pe inimioare de pluş made in China, fără atenţie la ortografie. Cu toate acestea, Ziua îndrăgostiţilor nu este roşie. Dacă mă gândesc mai bine, este strict ziua lui alb şi negru. Dacă în restul anului mai merge să fi indecis, să  amâni şi să laşi să se citească printre rânduri, pe 14 februarie trebuie să alegi: ori e albă, ori e neagră. Asta înseamnă că ori iubeşti ori ba, ori eşti singur ori în cuplu, ori te bucuri că e ziua îndrăgostiţilor ori te oftici de mori (poţi să spui că nu îţi pasă, dar nu te crede nimeni). Din martie până în ianuarie, „Te iubesc” e opţional, dar într-o anumită zi din februarie, lipsa lui e crimă curată. În cea mai mare parte a anului, cadourile nu sunt obligatorii într-o relaţie, dar lipsa lor de ziua îndrăgostiţilor trage un semnal de alarmă de mai să îţi apară pompierii la uşă. Dacă obişnuieşti să iei masa singur într-un restaurant sau să mergi singur la teatru, nicicând nu o să atragi mai multe priviri compătimitoare decât în Ziua X. Astăzi jumătăţile de măsură nu mai ajung, nuanţele de gri sunt abolite, iar nehotărâţii aleg în sfârşit, măcar de ochii lumii. Şi de aici porneşte problema mea. Mie îmi plac nuanţele de gri (mai ales gri-argintiu) şi nu pot să mă hotărăsc nicicum în ce categorie să mă arunc. Parcă îndrăgostită, cam în cuplu... nici măcar Valentine's Day nu îmi declanşează o enervare absolută. Într-un fel, mă bucur de ziua asta. Vă spun sincer, sunt fericită că astăzi e 14 februarie, pentru că asta înseamnă evident, că mâine, nu va mai fi... De mine pot iar să trăiesc în felul meu, ce culoare vreau eu :D



luni, 29 august 2011

Meditaţii caniculare

E cald, mult prea cald, infernal de cald! Mult prea cald ca să ies la plimbare, ca să lucrez, prea cald si ca sa mă cert cu proprietara şi să mă apuc să povestesc despre asta. Se poate spune că am o stare proastă... Asta mă face să mă gândesc la opusul situaţiei, adică la o stare de bine. Motiv pentru care îmi revine în minte un episod recent petrecut, oarecum asociat cu starea de bine şi cu modul de obţinere a acesteia. Asocierea de idei e puţin evazivă, ştiu, dar v-aş povesti totuşi despre asta, că n-am mai povestit de mult…

Eram la supermarket şi stăteam la o coadă de dimensiuni comuniste. Era tot ca acum, căldură mare, zăpuşeală şi totul părea să se întâmple mai încet, în ralenti. La casă, timpul se oprise probabil de-a binelea sau poate era doar un client cu bonuri de masă necompletate. Oricum, eu trecusem la modul plictiseală cruntă, în care fie mă apuc să observ oamenii din jur, fie visez cu ochii deschişi la 1000 de locuri în care aş prefera să fiu în momentul respectiv. De data asta, observ oameni. Mai exact, îi ascult şi în curând regret că nu port o pereche de ochelari de soare din spatele cărora să îi pot analiza nestânjenită, aşa cum fac cu conversaţiile lor.

În spatele meu sunt trei puştani, doi băieți şi o fată. Pe ei îi ghicesc slăbuţi, plini de coşuri, reclame ambulante la Clearasil, cu atitudine de cocoş pe gard. Găinuşa (tipa) nu spune mare lucru. Se mulţumeşte să îi răsplătească pe cei doi, care se întrec în povestiri fantastice ca să o impresioneze, cu exclamaţii de genul "Marfă" şi "Super tare". Băieţii povestesc ce bine s-au simţit (de unde asocierea mea cu starea de bine) la un chef de săptămâna trecuta. Unul se laudă că a fumat Spice şi a băut bere până a vomitat. Apoi, a luat-o de la capăt şi a ţinut-o tot aşa până dimineaţa. Asta e "Marfă". Dar celălalt plusează şi povesteşte că el e fan marijuana. Nu se compară cu prostiile astea amestecate de la magazinele de vise. Adevăraţii asta fumează. Zice că te face fericit, te face să uiţi de toate grijile, să simţi că trăieşti, nu glumă. Tipa e de acord, îl răsplăteşte pe viteaz cu calificativul "Super tare". A încercat şi ea şi prin clasa a IX-a. Avantaj la puncte pentru pustiul Nr. 2. Sincere regrete pentru puştiul Nr. 1. Eu una, nu mai rezist. Trebuie să îi văd. Mă prefac subit interesată de raftul de rechizite din spatele meu şi furişez o privire curioasă spre acest triunghi amoros juvenil. Despre ei am avut dreptate, în special în privinţa coşurilor. Cât despre trofeul pentru care se duelează în experienţe halucinogene... sunt obligată să presupun să este de o frumuseţe interioară nemaivăzută. Poate e nevoie de câteva fumuri ca să înţelegi genul ei de farmec. Ştiu, sunt răutăcioasă. E parţial de la îmbătrânit, parţial de la căldură. Oricum, mă bucur că pe vremea mea, maică, era suficient să fumezi ţigări obişnuite ca să fii cool.

Gata, aici am terminat. Coada a înaintat doar cu vreo 2 metri. Deci ciulesc urechile şi reperez alte personaje. În faţa mea sunt două doamne de vârsta a treia (aşa vreau să se refere şi la mine oamenii peste 30 de ani). Interesant. Şi ele vorbesc despre starea de bine care îmi lipseşte mie acum. Şi ele sunt la întrecere. Se întrec în enumerarea suferinţelor, de la dureri reumatice la dezamăgirea pe care le-o provoacă atitudinea tinerilor din ziua de astăzi. Şi asta, presupun, fără să fi auzit conversaţia pe care tocmai v-am povestit-o. Când epuizează suferinţele proprii, încep să le înşire pe cele ale soţilor. Din câte înţeleg, ei sunt bătrâni, bolnavi şi cu toane, cam enervanţi. Dar tot e bine că mai trăiesc, pentru că Angheleasca a rămas singură cuc după ce a murit bărbasu şi din 3 copiii pe care i-a crescut, nu-i deschide nimeni uşa cu lunile. Asta mi se pare chiar trist. Sincer şi mie îmi e frică de singurătate... Nici bătrâneţea cu droaia ei de suferinţe nu e o perspectivă frumoasă. Doamnele îşi continuă discuţia cu informaţii de actualitate din cartier, mai puţin importante pentru meditaţia mea despre starea de bine. Deşi presupun că şi bârfa e un mijloc de a-ţi distrage atenţia de la lucrurile urâte din viaţă. Din câte înţeleg de aici, văitatul ţine loc de analgezic, mai ales când auzi că şi pe alţii îi dor multe. Se menţionează şi nişte ceaiuri, nemaipomenit de bune pentru piatră la rinichi.

Din cele două conversaţii reţin cam atât. Tinerii au probleme: multe, reale sau imaginare. De astea încă îmi aduc minte, sună familiar. Nu demult credeam că se sfârşeşte lumea pentru că nu sunt înţeleasă. Nouă pentru mine e metoda lor de relaxare. La mine, unele probleme din adolescenţă au trecut de la sine, iar altele s-au preschimbat odată cu mine şi s-au încadrat frumuşel în rândul problemelor de om relativ adult. Cert e că nu le-am afumat ca să dispară. Evident şi bătrânii au probleme. Multe,  reale sau imaginare, dar partea proastă e că nu mai au o viaţă în faţă ca să le rezolve. Nici energia din tinereţe, iar de multe ori, le lipsesc mijloacele financiare care să le permită să îşi trăiască ultimii ani în linişte. Nu sunt deloc impresionată de remediile cu ajutorul cărora combat neajunsurile vârstei şi ale vieţii în general. Văitat, bârfit şi ceaiuri, nu sună prea convingător. Inevitabil, mă gândesc la o schimbare de roluri. Tinerilor nu le-ar strica mai multă comunicare, fie ea şi sub formă de bârfă şi văitat. Oricum, în timp, vor afla că problemele lor din adolescenţă sunt mai puţin  grave decât par.  Ceaiurile sunt opţionale... Dar oare cum ar părea bătrâneţea cu puţin ajutor etnobotanic? Se ştie că marijuana are şi utilizări medicinale, atenuează durerile şi chiar se discută legalizarea consumului ei în cazul pacienţilor în faze terminale ale unor boli grave. Iar bătrâneţea e şi ea un fel de boală, una certă, de care nu te fereşte niciun vaccin. Dacă i-ar putea face mai optimişti, dacă i-ar scuti de durerile specifice vârstei, cred că drogurile uşoare ar trebui să li se ofere compensat, la farmacie. Se ştie că au efecte adverse, dar să fim sinceri, ei au mai puţin de pierdut. Nu poţi fi concediat de la pensie pentru că erai prea vesel în timpul zilei. Cu unele excepţii remarcabile, la 70 de ani, oamenii nu prea mai au proiecte personale importante (nepoţii nu intră în discuţie) pe care să le abandoneze din cauza drogurilor şi putem spera că pensionarii ar fi consumatori mai responsabili decât tinerii. Asta dacă au învăţat ceva trecând prin viaţă, dacă nu au îmbătrânit degeaba.

Pentru toate aceste motive, aş fi de acord ca la bătrâneţe să mă strige lumea Bunica Smokey:) Adolescenţa nu mi-o pot schimba, dar e ok şi aşa. În schimb, pentru bătrâneţe, am planuri mari, neconvenţionale, cam neortodoxe... Acestea fiind spuse, în gând, am ajuns la casă. Şi fac un gest pentru starea mea de bine actuală, dând uitării adolescenţa trecută şi bătrâneţea viitoare. Iau o sticlă de cola rece ca gheaţa şi o deschid grăbită, iau o înghiţitură plină de satisfacţie, de parcă ar conţine tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Ce vreţi, e căldură mare...

PS: Nu cred că v-am mai spus până acum, dar se subînţelege că aş fi foarte interesată să aflu părerea voastră despre ce v-am povestit. Voi v-aţi înveseli bătrâneţile cu aşa ceva? Pe o scară de la 1 la 10, cât de şocaţi aţi fi dacă aţi descoperi în cămara bunicii ceva ţigări "medicinale"? Sunteţi de acord că momentul pentru aşa ceva nu este atunci când ai toată viaţa înainte?

miercuri, 13 iulie 2011

Despre violenţa subtilă în familie

Ştiu că potrivirea dintre cuvintele „violenţă” şi „subtilitate” este puţin probabilă. Semnele violenţei sunt arareori subtile, se văd cu ochiul liber, uneori înconjoară ochii... Dar nu şi în cazul violenţei despre care îmi voi da astăzi cu părerea. Din păcate, românii nu sunt străini de subiectul violenţei în familie, deşi cei mai norocoşi dintre noi îl cunosc numai din subiectele teribile ale ştirilor de la ora cinci. Dar la violenţa subtilă în familie participăm cu toţii, ba ca martori, ba ca victime şi evident, uneori, ca făptași.

Gata, aţi făcut ochii mari? Aţi apucat să vă strâmbaţi a neîncredere? Nu faceţi voi din astea, nu-i aşa? Nu vă grăbiţi să răspundeţi, vă mai întreb o dată la sfârşit de postare.

Violenţa subtilă în familie se mai numeşte, colocvial şi DAT CU FIRMA ÎN CAP. Evident, condiţia esenţială este ca cel care mânuieşte „firma” să fie înrudit cu cel care suportă izbitura metaforică. Intenţiile care motivează acest gest sunt dintre cele mai variate, de la a te „ajuta să îţi vezi lungul nasului”, trecând prin „eu ştiu mai bine că sunt trecut prin viaţă” şi ajungând chiar la lipsă totală de intenţie „vaaai, te-ai suparat?”. Adică oamenii îşi dau cu părerea, mai mult sau mai puţin avizată, de cele mai multe ori însufleţiţi de cele mai nobile intenţii, dar vezi tu...din diverse motive, ţie îţi pică prost.

Aş vrea să încep cu un exemplu clasic, inofensiv, dar ilustrativ. În ziua în care împlineam 27 de ani, sărbătoream acasă cu familia. Oamenii se distrau amintindu-şi trăznăile mele din copilărie, râdeau cu gura până la urechi de replici haioase pe care se pare ca le-am rostit pe la 3-4 ani şi de care normal că nu îmi aduc aminte. Toate bune şi frumoase până când tata mă priveşte cu melancolie şi spune: „Ei, ei, cum trece timpul...Nu îmi vine să cred că acum faci 28 de ani!”. Cââât??? I-am explicat acru că de fapt fac 27. Evident jenat, tata a încercat să facă să dispară cucuiul provocat de firma primită în cap şi m-a consolat: „Da, aşa e, am greşit. Na, aproape 30 acolo...” Apoi a dat repede fuga la magazin să cumpere o lumânare de tort în formă de 7, în timp ce invitaţii aşteptau tortul. Naşa a profitat de ocazie ca să mă tragă într-un colţ şi să îmi spună că vrea să apuce să mă vadă mireasă, dar că ar fi cazul să mă grăbesc, pentru că ea are deja 72 de ani şi părinţii ei s-au stins pe la 75... Deja mă durea rău capul, l-aş fi rugat pe tata să treacă şi pe la farmacie dacă tot a ieşit, dar nu cred că acolo se vând şi pastile pentru suferinţe metaforice.

Exemplul de mai sus e din categoria „vaaai, te-ai supărat?”, e neplăcut, dar inofensiv. Din păcate există şi cazuri în care efectele unei lovituri cu firma în cap se fac simţite pe termen lung. Dacă lovitura este repetată, efectul e garantat. De exemplu, dacă părinţii îi spun mereu unui copil sau adolescent că nu va reuşi să facă ceva ceea ce îşi doreşte, pentru simplul motiv că nu aşa şi-au imaginat ei evoluţia respectivului, cred că sunt şanse mari ca acesta să ajungă să se îndoiască de propriile capacităţi. Îmi imaginez situaţia ca pe opusul scenelor decisive din filmele americane, când personajul este într-un moment de cumpănă, se opreşte câteva secunde, aruncă o privire dramatică spre cameră şi se face auzită vocea mentorului său care îl încurajează: „Poţi să faci orice îţi doreşti!” sau „Am încredere în tine!” etc. Ei bine, în realitate, replicile care vin în mintea celui aflat în momente de cumpănă (examen, audiţie, interviu de angajare etc) pot fi mai puţin încurajatoare, ceva gen: „lasă-te de prostii şi alege-ţi o meserie adevărată” sau „nu te străduieşti niciodată destul”. Sună cunoscut? E categoria „eu ştiu mai bine...”

Sper că exemplele au fost concludente şi v-au lămurit că într-adevăr violenţa subtilă în familie există, că participăm cu toţii la ea şi mai ales că merită evitată. Propun să ne gândim o clipă în plus înainte de a emite judecăţi de valoare şi de ce nu, înainte de a lăsa ca o lovitură cu firma în cap să lase vânătăi pe suflet.

Vă pup şi vă adesez un sincer „Peace man!”

PS: Pentru unicul meu cititor nerăbdator am un car de scuze pt. întârziere. Adevărul e că Google şi computerul au format o alianţă diabolică menită să mă împiedice să mă exprim...Dar am învins, de data asta!




.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Suferinţe estivale

Suntem deja (sau abia) la al treilea articol, prin urmare, dragi cititori, consider că putem aborda teme mai profunde, mai apropiate de realitatea imediată şi nu în ultimul rând, de viaţa celei căreia i-aţi acordat cu generozitate cinci minute din timpul vostru. Vreau să vă povestesc despre cele trei suferinţe care au marcat pentru mine acest început de sezon estival. Nu vă temeți, e mai vesel decât sună:)

Suferinţa nr 1. DORUL DE DUCĂ 
E o boală veche, cu care am fost diagnosticată încă din copilărie. Primele simptome au fost repetarea excesivă a propoziţiei: „Eu m-am plictisit”. Remediul consta în zile petrecute la ţară, la noi la ţară, la ţară la prieteni, la ţară şi la dușmani dacă trebuia, important era să plec undeva nou. Mă tratau şi cu tabere anuale la mare, la care mă înscriam încă de la întoarcerea din vacanţa de vară, pentru anul următor, ca să fiu sigură că prind loc.

Suferinţa nr. 2. COMA FINANCIARĂ 
Presupun că am avut mereu o predispoziţie în sensul acesta. E ceva genetic, transmis pe linie maternă. Începe cu dragostea la prima vedere pentru pantofi scumpi care nu îţi împărtăşesc sentimentele, continuă cu achiziţionarea de decoraţiuni pentru o locuinţă care nu îţi aparţine şi se termină cu primirea prin poştă a biletelor de avion cumpărate dintr-un impuls de moment, pentru că era o ocazie unică, nu? Totuşi starea de comă este declarată abia când primeşti decizia de impunere de la fisc. Dacă pe viitor vom putea să alegem trasăturile genetice ale ipoteticilor noştri copii, aş plăti bani buni ca genomul lor să omită partea asta...

Suferinţa nr. 3. MANIA COMPARAŢIEI
Acesta este o suferinţă de sezon, extrem de răspândită, ale cărei simptome se fac simţite odată cu apariţia primelor creme de protecţie solară  pe rafturile magazinelor. Se agravează la auzul reclamelor care te îndeamnă să te pregăteşti pentru vară, să ţii dietă, să îţi schimbi garderoba şi să te masezi cu cremă anticelulitică. Acum, rămânem descoperite. Pe plajă. Ştim că privirile critice ale celorlalte reprezentante ale sexului frumos ard mai tare decât soarele la amiază. Şi ne comparăm. Din fericire, la vârsta de 27 de ani, sunt cu un pas mai aproape de vindecarea acestei suferinţe. Am trecut de la etapa cea mai joasă, a comparaţiei continue cu celelalte fete, la cea a comparaţiei cu propria persoană. „Am arătat mai bine de atât?”, în loc de „Arăt mai bine decât ea?”. Un progres enorm, un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire...ceva de genul. Revistele îmi promit că dacă voi continua pe calea asta,  într-o zi voi păşi în Nirvana încrederii în sine, acolo unde numai frumuseţea sufletului contează...

Deci vara mea a început marcată de aceste trei suferinţe. În cazul în care simptomele enumerate vă par vag familiare, am o veste bună pentru voi. Deşi cele trei suferinţe sunt greu de vindecat, pot fi ameliorate semnificativ printr-un tratament clasic şi eficient: VACANŢA! Pentru beneficii maxime, recomand o companie plăcută, o destinaţie exotică, un preţ decent (moca în cazul meu) şi un aparat foto performant. Instantaneele surprinse în vacanţă ajută la ameliorarea simptomelor celor trei suferinţe pe parcursul anului, împreună cu plănuirea următoarei escapade. Pentru eventualii mei colegi de suferinţe, adaug câteva exemple grăitoare de astfel de instantanee şi o sinceră urare de VACANŢĂ PLĂCUTĂ şi ÎNSĂNĂTOŞIRE GRABNICĂ!!!








vineri, 27 mai 2011

Unde dai şi unde crapă...

          Dintre ştirile care au zumzăit în ultimele săptămâni la radio, TV şi de la om la om, cea mai interesantă mi s-a părut, de departe, cea despre arestarea directorului Fondului Monetar Internaţional, domnul Dominique Strauss-Kahn. Acţiunea în sine nu are nimic original şi făcând abstracţie de ilustrul personaj implicat, ar putea fi un subiect clasic pentru ştirile de la ora cinci (de ex., Menajeră atacată de bătrân pervers), genul de ştire care zăboveşte numai preţ de câteva secunde în minţile spectatorilor desensibilizaţi, avizi de grotesc. Inedită este seria de reacţii în lanţ pe care arestarea pofticiosului cu funcţie înaltă le-a declanşat (a se înlocui cu „nefericitului” dacă se dovedeşte ca a fost o înscenare).

            În primul rând, s-a lansat ipoteza unei înscenări. Posibilii autori, conform presei, sunt dintre cei mai variaţi. Mai întâi, ruşii. De ce? Pentru că nu se poate menţiona o mârşăvie internaţională fără ca lumea să întoarcă priviri chiorâşe spre domnul Putin. Dar presupun că s-a obişnuit. Apoi, americanii. Cum de ce? Doar s-a întâmplat la ei în ogradă, imposibil ca CIA, FBI şi alte organizaţii învăluite în mister să nu ştie nimic. Noi pe banca acuzaţiilor ar fi francezii, dar prezenţa lor aici este justificată. Ei par să fie direct interesaţi de problemă, din moment ce Dominique Strauss-Kahn, fost Ministru al Finanţelor în Franţa era cotat ca favorit pentru următoarele alegeri prezidenţiale. Tabloidele merg atât de departe încât includ incidentul de la hotelul din New York în planul malefic al lui Sarkozy de a rămâne la Palatul Elysée: mai întâi îşi distruge adversarul, apoi înduioşează electoratul rămas fără opţiuni cu bebeluşii (gemeni) furnizaţi de prima doamnă fix în campania electorală. Genial!

            Acum, să trecem de la cei care aveau de câştigat în urma incidentului, la cei care aveau de pierdut. Sunt mulţi cei care deplâng ieşirea din scenă a omului supranumit „mecanicul crizei”. Am fost uimită de un titlu de ziar care anunţa că implementarea planului de salvare economică a Greciei va fi amânată din cauza arestării directorului FMI. Raţionamentul meu ironic şi puţin vulgar a fost următorul: porcu libi îşi face de cap şi o ţară întreagă are de suferit? Se pare că da. Ba chiar mai multe. FMI dezminte cu înverşunare zvonurile, anunţând că activitatea sa nu este afectată de demisia directorului. Deci e clar, grecii au încurcat-o.
          Păcat ca domnul Dominique Strauss-Kahn nu s-a comportat decent. Sau dacă nu decent, măcar rezonabil... Cu siguranţă un om extrem de bogat şi influent ca dânsul nu ducea lipsă de companie feminină. În România, de exemplu, pentru banii săi, ar fi putut fi copleşit de o adevărată ploaie de stele (steluţa Bianca, steluţa Cruduţa etc). Grecii, în caz de forţă majoră, ar fi putut recurge la metoda menţionată în mitologia lor pentru a evita un dezastru, adică ar fi ales cea mai frumoasă fată din cetate şi ar fi oferit-o plocon monstrului. Sau, într-o abordare mai modernă, ar fi putut mitui în stil caracteristic balcanic menajera agresată, muşamalizând întreaga afacere. Orice numai să se evite întârzierea ajutoarelor băneşti. Dar nu a fost să fie. Victima nu a alergat să îşi spună păsul oficialilor greci, ci ofiţerilor de poliţie americani. Probabil nu s-a gândit la implicaţiile internaţionale ale acuzaţiilor ei. De aici, titlul postării, care poate vi se părea nejustificat până acum: Unde dai şi unde crapă.

          Dacă întârzierea salvării economice a Greciei s-ar dovedi catastrofală pentru aceasta, pentru turiştii suferinzi de dor de ducă, aşa ca mine, menţinerea preţurilor foarte mici pentru vacanţe pe plaiurile elene, introduse odată cu intrarea în criza, ar putea fi un mare avantaj. Anul viitor, m-aş alătura cu mare drag mulţimii de români care îşi petrec vacanţa în Grecia, pe bani puţini. Totuşi, dacă noi stăm cu burta la soare pe plaje greceşti, asta înseamnă litoral românesc aproape pustiu, profituri mici, lucrători în turism fără locuri de muncă, ceea cu siguranţă ar veşteji frunza doamnei Udrea. Ştiu că mă repet, dar…unde dai şi unde crapă!

luni, 16 mai 2011

Eroii zilelor noastre

 M-am decis să inaugurez acest blog cu un subiect măreţ, deosebit, inedit... etc. (a se completa cu alte adj. pompoase). Am ales eroii, pentru că se potrivesc cu adjectivele menţionate şi sugerate de mai sus, dar mai ales, pentru că, incredibil, dar adevărat, există.
        Dacă deja vă gândiţi la puteri supranaturale, costume mulate şi posibilitatea de a fi salvaţi de un astfel de personaj proaspăt transpus pe marele ecran din benzile desenate, faceţi cale întoarsă. Nu este vorba despre genul ăla de eroi. Ai noştri sunt mai puţin impunători, hotărâţi şi probabil din postura lor perfecţiunea nici nu se vede în zare. Nu au timp să salveze pe nimeni pentru că sunt ocupaţi să supravieţuiască, isprăvile lor sunt urmărite cu sufletul la gură numai de rudele apropiate, iar presa nu scrie despre ei pentru simplul motiv că încă nu i-a găsit, bieţii eroi fiind rătăciţi în tranziţie, criză, globalizare şi alte subiecte ceţoase.
        Cred că trăsătura definitorie a acestor eroi este faptul că nu se dau bătuţi, că încă nu au căpătat reflexul de a-şi încrucişa braţele a neputinţă. În rest, sunt oameni obişnuiţi, cu bune, cu rele. Probabil că nici melodia cu „lasă bă că merge aşa” nu o au în play list. Urmează exemple.
        Eroi sunt cei care pe vremurile astea minunate, când toată lumea îşi stânge portofelul la piept cu înfrigurare şi se hrăneşte cu griji pentru ziua de mâine, îndrăznesc, culmea tupeului, să facă un copil. Un copil care nu are nici bunici, nici părinţi miliardari. Oamenii ăştia practic semnează un contract de susţinere a economiei pe minimum 18 ani. Semnează că o vor face să meargă cumpărând, în limita posibilităţilor, toate cele trebuitoare unui copil. Mare curaj!
       Tot eroi îi numesc pe cei care se apucă acum să înceapă o afacere, o mică afacere, pornind cu mai nimic, material vorbind. Ei conduc pe contrasens. Când toată lumea se retrage, ei merg înainte sau măcar încearcă. Iar ăsta e un gest eroic. Tot pe acolo i-aş clasa şi pe cei care susţin cu îndârjire că or veni şi vremuri mai bune, pe cei care contrazic un pesimist şi pe cei care se bucură mai mult că au văzut o rază de soare decât că au găsit 5 lei pe jos. Exemplele pot continua, dar cred că aţi prins ideea...
       Totuşi, mă simt datoare să mai menţionez o categorie de eroi. Cei care cheltuie. Cum ar fi cei care îşi cumpără apartament, după ce s-au făcut frate cu dracu (banca) ca să treacă puntea (adică să scape de chirie). Cei care pleacă totuşi în vacanţă, riscând ca la întoarcere să aibă nevoie de banii cheltuiţi. Şi in extremis, îndrăznesc să le numesc eroine pe cele care îşi cumpără o pereche de pantofi prea scumpi, o carte nou apărută sau o pereche de cercei la reducere, din dragoste bre. Dragoste de sine, evident. Pe cei şi cele care muncesc, fac bani, îi cheltuiesc, muncesc din nou şi intenţionează să continue ciclul asta mult timp de aici înainte. Oamenii ăştia sunt adevăraţi eroi. Ei sunt cei care fac ca lucrurile să meargă. 
        Ei bine, da. Ăsta ar fi fost un titlu mai bun pentru articol: PENTRU CEI CARE FAC LUCRURILE SĂ MEARGĂ. Dar dacă scriam aşa, toată lumea se gândea la bere. Acum e ok, am terminat postarea. Fiecare se gândeşte la ce vrea...